„Aceste trei roluri [abuzatorul, victima și salvatorul omnipotent] pot apărea în orice ordine sau secvență particulară. O secvență obișnuită este ca terapeutul să înceapă în rolul de salvator (un rol spre care terapeuții sunt înclinați în mod natural), în timp ce pacientul începe în rolul de victimă. Terapeutul se poate implica într-un efort de a fi părintele perfect care va repara toate daunele produse de părintele real. Acest rol este sortit eșecului, deoarece terapeutul nu este un părinte și nu va putea niciodată să satisfacă toate [nevoile] pacientului. Terapeutul care încearcă să fie un părinte foarte bun începe să facă eforturi suplimentare, prelungind programul, neîncasând onorariul, răspunzând la apeluri repetate până târziu în noapte și îmbrățișând pacientul. Cerințele pacientului pot escalada până când terapeutul începe să se simtă chinuit, ca o victimă a pacientului, care este văzut acum ca un abuzator. Victimele traumelor din copilărie au interiorizat un introiect abuziv care va fi activat în cadrul tratamentului, chiar dacă în mod conștient detestă o astfel de identificare. Mulți terapeuți nu pot stabili limite din cauza conflictelor legate de propria lor agresivitate. Cu toate acestea, conceptul de stabilire a limitelor se aplică atât limitelor terapeutului, cât și celor ale pacientului. Pacienților trebuie să li se spună la un moment dat care sunt limitele rezonabile ale terapeutului și să li se permită să își exprime reacțiile faţă de aceste limite. În cel mai rău scenariu, situația escaladează până când terapeutul ajunge să retraumatizeze pacientul, care își asumă din nou rolul de victimă în timp ce terapeutul devine agresor.” — Glen Gabbard, „Integrated Treatment of Borderline Personality Disorder” Aceeaşi realitate din terapie, inclusiv din terapia cu pacienţii borderline, poate fi înţeleasă prin prisma stilurilor de ataşament – al pacientului, dar şi al terapeutului. >> https://cafegradiva.ro/2012/03/horst-kachele-atasament-si-alianta.html