RO: Sfântul Sofronie Saharov – „Cuviosul Siluan Athonitul” p. 44 „Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu, care a fost dus până la vederea vecinicei (veșnicei) lumini, iar apoi a pierdut acel har, se află într-o stare pe care nu și-o poate închipui cel ce nu a cunoscut toate acestea în aceeași măsură. Suferința și durerea unui astfel de suflet sunt de nelămurit altora; el cearcă (încearcă) o anume durere metafizică. Pentru cel ce a văzut lumina vieții fără-de-început, care a cunoscut deplinătatea, bucuria și negrăita dulceață a dragostei lui Dumnezeu, lumea aceasta nu mai are de acum nimic ce l-ar mai putea încânta. Într-un oarecare sens viața pământească îi devine împovărâtoare, fără bucurie, iar el cu plânset caută din nou viața de care i-a fost dat să se atingă. Bărbatul ce și-a pierdut soția, făptura adânc și fierbinte iubită, sau mama ce și-a pierdut iubitul fiu cel unul-născut, doar în parte pot înțelege durerea celui care a pierdut harul, căci dragostea lui Dumnezeu, și prin puterea sa, și prin vrednicia sa, și prin dulceața sa, și prin neasemuita frumusețe și stăpânie, nemăsurat întrece toată altă iubire omenească, și de aceea Sfântul Ioan Scărarul spune despre cei ce au pierdut harul că suferința lor covârșește suferința celor osândiți morții sau a celor ce își plâng mortul.”