În măsura în care creșteau cercetările harului ca putere și durată, creștea și în sufletul lui Siluan mulțumirea față de Dumnezeu: „O, Doamne, cum Îți voi mulțumi pentru această nouă și nemărturisită milă: nepriceputului și păcătosului îi deschizi tainele Tale. Lumea piere în ferecăturile deznădejdii, iar mie, celui de pe urmă și mai rău decât toți îmi descoperi veșnica viață. Doamne, nu rabd ca doar mie... dă lumii întregi a te cunoaște”. Treptat în rugăciunea sa începe a se înfiripa durerea pentru lumea ce nu știe pe Dumnezeu. „ A te ruga pentru lume este a-ți vărsa sângele”, zicea Starețul, învățat fiind de Duhul Sfânt întru dragostea lui Hristos. Dragostea lui Hristos este o fericire cu nimic asemănătoare în această lume, și în același timp dragostea aceasta este o suferință mai mare decât toate suferințele.